"Am fost capturat de copii-soldaţi din Congo"

Diego Buñuel – aventurile unui corespondent de război

În ultimii zece ani, Diego Buñuel a fost corespondent străin pentru tele­vi­ziunea franceză, transmiţând din ţări diverse precum Irak, Afganistan sau Congo. De fiecare dată când ple­ca într-o călătorie de serviciu obiş­nu­ia să spună echipei sale de pro­duc­ţie din Paris: "Să nu-i spui mamei că sunt în Columbia, îşi face griji foar­te mari".

După câţiva ani de deplasări, Diego a realizat că presa in­ter­na­ţio­na­lă, din care şi el făcea parte, era in­teresată numai de aspectele negative. Aşa că Diego s-a hotărât să iniţieze o acţiune oarecum neobişnuită: să vorbească despre acele ţări cu imagine negativă în media, dar, în loc să se concentreze pe aceleaşi câteva subiecte, să-şi lărgească perspectiva şi să capete o viziune mai subtilă asupra acestor ţări pline de cultură, oameni, preocupări ce depăşesc articolele de ştiri obişnuite.

Aşa s-a născut serialul "Nu-i spune mamei...", ajuns acum la cel de-al doilea sezon. În aşteptarea celui de-al treilea sezon, pe care îl vom vedea din toamnă pe National Geographic Chanell, noi l-am întâlnit pe Diego în holul cochetului Hotel Élysées Regencia, la o aruncătură de băţ de Arcul de Triumf.

Destins şi extrem de vorbăreţ, Diego îţi face impresia unui copil mare, care priveşte cu mirare toate câte i se întâmplă şi îşi păstrează prospeţimea, deşi a trecut prin locuri cumplite, precum Irak sau Afganistan. Ai senzaţia că te întâlneşti nu numai cu un jurna­list, dar şi cu imaginea jurnalistului din filmele americane: uşor aventu­rier, profesionist şi care face totul din convingere şi pasiune.


● Jurnalul Naţional: Am văzut că ai venit până aici cu motocicleta. Eşti pasionat de sporturile extreme?
● Diego Buñuel: E motocicleta mea. E poate singurul lucru care îmi lipseşte atunci când plec prin lume să filmez. Pot spune că sunt pasionat de aventuri, nu neapărat de sporturi extreme. Dacă e să vorbim despre sporturi, prefer să mă limitez la sala de gimnastică. Motocicleta o folosesc pentru a mă deplasa prin Paris - locuiesc aici - şi nu este pentru mine un mod de viaţă.


Să vorbim despre "Don't Tell My Mother". Cum găseşti subiectele? Ai un staff care te ajută?
Nu, sunt singur. Pentru mulţi ani am fost reporter şi cameraman. Lucram singur în căutarea unor poveşti, şi acest lucru îmi plăcea. Am făcut asta timp de opt ani, de la 11 septembrie. Am fost în Afganistan, apoi în Congo, în Irak împreună cu puşcaşii marini, Indonezia, Gaza, funeraliile lui Arafat, Columbia. Am fost prezent în majoritatea zonelor de conflict între 2001 şi 2008; am fost reporter de război şi am descoperit multe alte poveşti pe care nu le puteam relata, deoarece eram acolo pentru alt gen de ştiri.


● Deci, dacă aş avea o poveste despre România... te-ar interesa?
● De obicei, oamenii cu care stau de vorbă mă invită în ţările lor. Eu însă le spun că, dacă ajung la ei în căutarea unor poveşti, este un indicator că lucrurile nu merg tocmai bine pentru ei... E un semn rău... (râde)


● Obişnuieşti să trăieşti periculos?
● Nu pot spune asta. Am fost o vreme reporter de investigaţii în Miami, apoi în San Francisco, mă ocupam în general cu ştirile despre crime şi activitatea criminală.


● Un fel de Clark Kent...
● Da (râde)... şi continuând comparaţia cu Clark Kent, realitatea este că întotdeauna am fost un fan al presei tipărite. Televiziunea are un mod simplu de a comunica cu audienţa, însă dacă nu ai imagini nu poţi să arăţi toate nuanţele, toate sentimentele prin care treci tu sau subiectul. În print poţi să vorbeşti cu oamenii, iar ei să îţi spună povestea lor. În televiziune, dacă nu filmezi ceea ce s-a întâmplat cu ei, nu ai o poveste.


● Ţi s-a întâmplat să treci prin situaţii primejdioase?
● Bineînţeles. În acest fel înveţi cât de departe poţi merge sau ceea ce nu trebuie să faci. Câteodată însă, experienţa nu îţi mai este de folos. Odată, când eram în Congo, în Africa, am fost capturat de copii-soldaţi. Circa 20 de copii-soldaţi în vârstă de 12-13 ani. Erau drogaţi, nu se putea discuta cu ei şi erau decişi să se "distreze" cu mine. Erau înarmaţi cu AK-47, lansatoare de rachete - unii dintre ei aveau câte două lansatoare uriaşe în mâini, pe care abia le puteau căra. Din fericire, am avut noroc şi am fost salvat de o patrulă a armatei care trecea întâmplător pe acolo... A fost 100% noroc... Într-un astfel de moment realizezi că, dacă faci o astfel de meserie superficial sau dacă o faci din motive greşite, rişti să fii ucis. Tu sau altcineva. De aceea, atunci când vrei să faci meseria asta trebuie să o faci cu umilinţă şi conştiinţă şi să te concentrezi pe subiectul tău. Nu poţi ieşi seara să bei un pahar, pentru că nu pentru asta ai venit. O zonă de conflict nu îţi permite astfel de fantezii.


● Experienţa de reporter de război te-a ajutat să începi proiectul "Don't Tell My Mother"...
● Aşa e. După cum am mai spus, pro­blema era că întotdeauna relatai acelaşi gen de ştiri. Talibani, bombar­da­mente... Astfel de subiecte erau ste­reotipuri, iar eu obosisem să relatez aceleaşi lucruri. Voiam altceva...


● Povesteşte-mi despre cel mai incredibil subiect. Despre genul de subiect despre care, atunci când ai auzit, nu ai crezut că ar putea fi adevărat...
● Sunt multe. În Afganistan, de exemplu, mi s-a spus că există o sală de gimnastică numai pentru femei, în Herat, într-o regiune din vestul ţării, dominată de un foarte crud lord al războiului care ţinea la tradiţiile religioase. Aşa că am ajuns acolo şi am vizitat sala unde femeile, acoperite complet cu burka, încercau să facă sport. În fine, pentru ele nu era neapărat un mod de a face sport, ci un mod de a se întâlni. În Congo mi s-a spus despre existenţa unei centrale nucleare, singura din Africa, şi care funcţiona încă din anii '60. Am ajuns acolo şi am văzut că reactorul nuclear era securizat numai cu ajutorul unui lacăt mare şi ruginit. Am îngheţat, deşi afară erau peste 100 de grade Fahrenheit, pentru că securitatea era ca şi inexistentă.


● Iar mama ta? Ce spune?
● Acum este mai calmă, însă a fost o perioadă în care era destul de stresată ştiindu-mă departe. Obişnuiam să-mi avertizez producătorul să nu-i divulge destinaţia mea atunci când plecam în teatrele de operaţiuni. Înţelegeam că, dacă ar ştii unde plec, s-ar uita permanent pe BBC sau CNN şi nu ar vedea altceva decât acea avalanşă de imagini horror. Imagini care nu spun nimic. În opinia mea, moartea şi distrugerile văzute la televizor produc un anume gen de emo­ţie, dar este o emoţie asemănătoare pornografiei. Te emoţionează, dar nu te îmbogăţeşte cu nimic, dimpotrivă, te perverteşte; vizionezi violenţa ca şi când ai viziona sex - după care te întorci la rutina zilnică sau schimbi canalul. Asta este pro­ble­ma ştirilor de astăzi. Vizionăm ima­gini oribile, fără a ni se explica însă ce se întâmplă, cine face acest lu­cru, cine suferă - iar săptămâna vii­toare ceva şi mai oribil se va în­tâm­pla, iar prima poveste va fi uitată.